Călător pe Pământ…

M-am trezit într-o zi întrebându-mă cine sunt… Ce caut aici… De unde vin… Şi încotro mă voi duce… Apoi m-am întrebat: dar oare de ce am venit? Sunt produsul unei întâmplări? Sunt consecinţa unei decizii dincolo de puterea mea de a înţelege? Sunt rezultatul propriei mele alegeri, atemporale? Întrebări… Întrebări… Întrebări… Dar răspunsurile, unde sunt?!

Ne trăim viaţa între IERI şi MÂINE. Arareori AZI şi extrem de rar… ACUM! Ne risipim într-un timp ireal, într-o lume ireală, îmbătându-ne şi minţindu-ne cât de real e totul. Şi, de fapt, nu e decât o imaginaţie… Imaginaţia propriei noastre lumi.

Singura realitate este IUBIREA. Pentru că iubirea e toată Creaţia. Iubirea unei molecule pentru alta… Iubirea unui bondar pentru o superbă floare… Iubirea unui bărbat pentru o femeie… Iubirea lui Dumnezeu pentru Fiul Său… Iubirea… neimpregnată cu “valorile” acestei lumi confuze…

Alergăm în stânga şi în dreapta, fugind de noi înşine. Ne e frică să ne oprim, că poate ne-am descoperi… Sau, ne-am redescoperi…

Cât de teamă ne e de noi înşine?!

Întâlnire cu Dumnezeu

L-am căutat, chiar şi atunci când nu ştiam. Şi L-am găsit, atunci când nu mai credeam.

Întâlnirea cu Dumnezeu este o contopire cu întreg Universul, dincolo de barierele condiţiei umane. Întâlnirea cu Dumnezeu este o experienţă indescriptibilă. Este Totul. Este bucuria reîntoarcerii acasă, după o lungă călătorie pe nicăieri. Este hohotul de râs al reîntâlnirii şi lacrimile sufletului copleşit, într-o dulce contopire existenţială.

Oamenii se mint, dându-şi puterea de a decide, prin propia credinţă, dacă Dumnezeu există sau nu există. Se mint naiv, pentru că Dumnezeu este dincolo de ceea ce crede omul. E mai presus de toate.

Întâlnirea, Marea Întâlnire, este copleşitoare. Lacrimile îţi şiroiesc instantaneu. Nu de durere, nu de tristeţe, ci de bucuria lăuntrică a experienţei unice, a experienţei care-ţi transformă destinul de om. De copleşitoarea trăire a lui “ACUM ŞI AICI”, plenar, dincolo de limitele existenţei umane. Iar când Dumnezeu îţi şterge lacrimile, nimeni şi nimic nu-ţi mai poate influenţa Drumul.

Existenţa lui Dumnezeu nu se discută, ci se afirmă!

Dintr-o dată, Trecutul şi Viitorul s-au contopit în clipa unică a lui Acum. Tot Universul s-a contopit într-un atom. Şi prezenţa Sa m-a izbit drept în pieptul ce-mi tresălta incontrolabil. Lacrimi de bucurie îmi şiroiau pe obraz. Simţurile îmi înebuniseră. Şi, dintr-o dată, Marea Linişte m-a compleşit. Nu mai conta nimic, pentru că în afară de acea clipă nu mai era nimic. Atunci am înţeles ce înseamnă graţia divină. “Micul” dar al existenţei Sale. Cine îl primeşte, e cel mai fericit om.

Şi ce dacă sunt toţi împotriva mea? Mi-e suficient să-l am aliat pe Dumnezeu, şi-atunci voi fi întotdeauna învingătoare.

De ce plâng femeile?

De ce plângi?

- Pentru că sunt femeie ! - raspunde mămica.
- Nu înţeleg … - zice micuţul.
Mămica îl îmbrăţisează şi spune :
- Si n-ai sa intelegi niciodată …
Mai târziu, copilul îşi întreabă tatăl :
- De ce plânge mămica ?
- Nu ştiu nici eu ! Toate femeile plâng fără motiv ! - a fost tot ce
i-a putut spune tăticul.
Devenit adult, îl întreabă pe Dumnezeu :
- Doamne, de ce plâng femeile aşa de uşor ?
- Când am făcut femeia, ea trebuia să fie o fiinţa deosebită.
I-am facut umerii destul de puternici ca să poarte pe ei toată greutatea acestei lumi şi destul de moi ca să fie confortabili.
I-am dat forţă de a da viaţă şi cea de a accepta respingerea cu care o tratează adesea proprii copii.
Forţă de a avea grijă de familie în pofida bolilor şi oboselii.
I-am dat sensibilitatea de a-şi iubi copiii cu o dragoste necondiţionată, chiar şi atunci când ei o ranesc cumplit.
I-am dat forţa care-i permite să continue când toată lumea abandonează.
I-am dat forţa de a-şi suporta bărbatul în căderile sale şi de a-i rămâne alături cu aceeaşi tărie. Şi, în fine, i-am dat lacrimi să plângă atunci când simte nevoia.

Vezi, fiule, frumuseţea unei femei nu stă în veşmintele pe care le poartă, nici în chipul ei, nici în coafură. Frumuseţea unei femei stă în ochii ei. Aceasta e poarta către inima ei - locul unde se adăposteşte dragostea.
Şi adesea lacrimile ei sunt cele prin care poţi să-i zăreşti inima.

Rămâne doar speranţa..

Ramane doar speranta.. ca somnul pana la 11 dimineata sa devina obligatoriu. Si ca zilele de luni cu frig si ploaie vor disparea din calendar. Mai zicea cineva la un moment dat ca ar fi bine ca saptamana sa inceapa direct de marti. Nu e o idee rea. Dar... ramane doar speranta :)

Ramane doar speranta.. ca ea sa inteleaga in final ca el nu merita. Sa-si dea seama ca nu e ok sa te simti in fiecare zi ca intr-o luni cu frig si ploaie. Si ca se poate si altfel! Sa realizeze (tot ea) ca a fi un bun ascultator nu inseamna sa o lase sa vorbeasca singura, ca dragostea nu se masoara in numar de sms-uri cu “I’m sorry” pe minut, ca “Hot’n cold” a lui Katy Perry nu e doar o melodie fara sens. Dar.. ramane doar speranta :)

Ramane doar speranta.. ca macar 5 zile consecutive sa nu intalnesc pe strada indivizi primitivi care se inmultesc prin spori (si, totusi, sunt din ce in ce mai multi) si care isi marcheaza teritoriul prin saliva. Sa nu mai aud cum le suna telefonul in ritm de manele,sa nu mai fac febra musculara tinand strans geanta langa mine in preajma celor “interesati”, carora le-a cazut un fir de par in munca si li s-a facut scarba de ea. Dar.. ramane doar speranta :)

Ramane doar speranta.. ca toate lucrurile sa fie exact asa cum vreau eu :D
Deocamdata!

EA “FILOSOAFA” !!!

Seris venit usus ab annis, spunea odinioara Atena. Inca mai visez minutele coplesitoare in care eram tintuita la tabla, asemenea unui condamnat la zid, privita de cateva perechi de ochi care asteptau o explicatie artificiala si un moment de glorie. Intelepciunea vine odata cu anii. La mine anii nu mai treceau ci doar evenimentele si asta pentru a face loc altora noi. Eram usor revoltata si pastrez stilul de a da cu pumnul, de a lovi cu piciorul si de a sageta toata ignoranta actorilor din jur. La fel ca in filme, si in viata sunt oameni care joaca rolurile nemeritate, se bucura de aplauze inexplicabile si de admiratii ridicole. N-am putut sa dezbat afirmatia pentru ca n-am putut sa definesc intelepciunea si probabil nici acum nu pot. Figurantii din decor mi-au tulburat viziunile multa vreme in trecut si probabil o vor face multa vreme de acum. N-am reusit sa trec ca Vaduva Neagra pe culoarele adanci precum o umbra impregnanta lasandu-i sa baleasca in urma, asemenea craniilor goale. Sunt figuranti care mi-au consumat energia si care m-au ancorat in jocuri nedemne, m-au convertit la lupte superficiale si m-au ranit cu gloante albe in rani imaginare. Mi-am rezervat un timp si am meditat niste vreme. Probabil ca ma voi intoarce mai indiferenta sau poate nu ma voi mai intoarce. Invizibilitatea se duce odata cu anii. Anii se duc odata cu pofta de a-i trai. Trairile se duc odata cu trendurile. In mare, te astept pe hol, lacoma si trista cum te privesc zilnic, flamanda dupa aparente, ingropata intr-o soarta goala de a nu putea trece dincolo de mal. Fara metode, fara constructii si fara ratiune, figurantii raman la acelasi stadiu. Figuratia nu se schimba odata cu trecerea anilor. Imi mai iau un ragaz. Arachne a concurat cu Atena. A gustat din maretia inzestratilor. Pedeapsa e de partea celor care o pot savarsi, ordinul e dat de cei care-l pot controla si sclavia o ispaseste cel care nu o poate intelege. In sfarsit, si in cazul meu, intelepciunea a venit odata cu trecerea lunilor. Atena a transformat-o pe Arachne in paianjen, eu te las asa, mica, neinsemnata si condamnata la viata.